Parcul Etnografic Romulus Vuia
Planul tematic al Parcului a fost elaborat in anul 1929 de profesorul Romulus Vuia, pornind de la necesitatea de a se realiza un muzeu etnografic complex, in care expunerea pavilionara si cea in aer liber sa se completeze reciproc. Muzeul era conceput si ca o unitate economica in care gospodariile urmau sa fie locuite, efectiv, de catre familii reprezentative pentru zonele de provenienta.
In perioada 1929-1940 au fost transferate in Parcul Etnografic urmatoarele constructii: Casa din Vidra (1929), o stana din Poiana Sibiului impreuna cu ciobanul si 75 de oi (1930), Troita din Lupsa (1931), Gospodaria din Telciu (1932) - donatia locuitorilor comunei Telciu si Sura maghiara din Stana (1936). In paralel, au fost intreprinse formalitatile in vederea transferarii urmatoarelor obiective: Casa olarului Moise Terme din Leheceni (Bihor), Gospodaria nr. 397 din Poiana Sibiului, Gospodariile din Arieseni (Muntii Apuseni), Pestera (zona Bran), Biserica de lemn din Fildu de Sus (1727), donata in 1924 de catre comunitatea sateasca si cea din Negrilesti.
In urma Diktatului de la Viena (30 August 1940), Muzeul Etnografic si Parcul National se refugiaza la Sibiu, unde functioneaza pana in anul 1945 cand, in luna iulie a aceluiasi an, personalul si patrimoniul revin la Cluj. Din toate constructiile, existente anterior razboiului in Parcul Etnografic, numai casa de la Vidra a supravietuit, toate celelalte fiind distruse in perioada razboiului.
In 1956, Teodor Onisor si Valer Butura au restructurat planul tematic al parcului, stabilind patru sectoare tematice, adoptandu-se totodata denumirea de Sectie in aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Odata cu aceasta restructurare s-au stabilit criteriile stiintifice, pe baza carora urmau sa fie transferate constructiile in Parcul Etnografic, precum si zonarea etnografica a Transilvaniei.